Admin a scris:Voi sistematiza aici materiale legate de problema Orientului Apropiat si de sensibila dar fascinanta problema evreiasca, materiale disipate in blogosfera.In acelasi timp ,materiale noi , care nu vor mai fi postate in alta parte, pe forumuri sau pe bloguri.Multumesc bravului Gerula cel Mic pentru ca mi-a retrocedat nikul cu care am debutat in blogosfera.
Admin a scris:Voi sistematiza aici materiale legate de problema Orientului Apropiat si de sensibila dar fascinanta problema evreiasca, materiale disipate in blogosfera.In acelasi timp ,materiale noi , care nu vor mai fi postate in alta parte, pe forumuri sau pe bloguri.Multumesc bravului Gerula cel Mic pentru ca mi-a retrocedat nikul cu care am debutat in blogosfera.
Noi, israelienii, suntem în linia întâi a luptei pentru democraţie şi umanism. Voi, europenii şi vesticii, ar trebui să ne ajutaţi. Noi suntem angajaţi într-un război mizerabil pe care voi îl evitaţi. Este o coincidenţă faptul că Tony, George şi Condy ne-au dat undă verde pentru a aduce Libanul înapoi în Epoca de Piatră? Este o coincidenţă faptul că Andrea’le Merkel ne-a trimis nouă trei submarine imediat ce şi-a luat funcţia în primire? Hai să fim serioşi, toţi ne iubesc, şi mai bine aţi admite-o, şi tu ne iubeşti aşa cum suntem, puternici şi ucigaşi. Voi toţi ne-aţi dat nouă undă verde să încingem regiunea la roşu. Şi lasă-mă să-ţi spun, ne place să pictăm în roşu, mai mult, suntem chiar buni la asta. 9) Şi să nu uitaţi, noi suntem singura democraţie din Orientul Apropiat, atunci când comitem o crimă de război sau alta, când încălcăm Convenţia de la Geneva, când violăm vreun apel umanist, întotdeauna noi exprimăm o alegere democratică. Întotdeauna o facem în numele poporului. Să nu uitaţi că acest război a fost lansat de o coaliţia naţională israeliană centristă. Acest război este promovat de vocea evreiască moderată pacifistă. Spre deosebire de Hizballah, un grup debil de miliţii paramilitare, teroarea noastră este terorism de stat. Terorismul nostru de stat este alegerea noastră democratică şi este sprijinit de marii democraţi ai lumii: Bush şi Blair. 10) Spre deosebire de laşii din Hamas şi Hizballah care se ascund în spatele femeilor şi a copiilor, noi suntem curajoşi, eroici şi superiori tehnologic. Noi vânăm cu succes femeile, bătrânii şi copiii care pot sau nu să servească teroriştilor islamici drept scuturi umane. Îi pârlim pe ei şi numai pe ei. Este clar pentru toată lumea că avem încredere în asasinatele premeditate. 11) Deşi în mod clar îi pedepsim pe arabi pentru crimele comise împotriva noastră de nazişti, suntem umanişti, noi nu ne comportăm niciodată ca nişte nazişti, nu-i înghesuim niciodată pe arabi în trenuri de marfă, niciodată nu i-am strâns în lagăre ale morţii, nu-i gazăm. În loc de toate acestea, cu suportul Fratelui American, le aducem moartea direct, îi omorâm în casele lor, în paturile lor, uneori chiar înaintea zorilor, când sunt încă în pijamale. 12) Mai pe scurt, nou suntem nu doar umanişti, suntem noţiunea însăşi de umanism. Orice îndoială în această privinţă este doar pur şi nemilos antisemitism. Acest mesaj trebuie repetat din timp în timp, chiar dacă nu prea pare să aibă sens. Este un mesaj care trebuie să circule indiferent de valoarea sa de adevăr. Acest război nu are nici o legătură cu adevărul, ci cu dreptul poporului evreu de a exista în pace.[Gilad Atzmon-evreu]****În ciuda faptului că mai mult de jumătate din populaţia care trăieşte în interiorul graniţelor israeliene nu are drept de vot, israelienii continuă să se considere pe ei înşişi drept un popor democratic. Mai mult decât atât, poporul israelian (precum mulţi americani) cred că “libertatea” pe care o au în privinţa opţiunilor politice le dă un mandat ca să decidă soarta unui alt popor. Israelienii sunt siguri că actele lor criminale sunt deplin legitime doar pentru că ei sunt “singura democraţie din Orientul Apropiat”. Acest lucru poate fi explicat cu referire la interpretarea israeliană a conceptului evreiesc de “elecţiune divină”. În vreme ce evreii ortodocşi consideră că a fi ales constituie o sarcină etică şi spirituală, israelienii privesc “elecţiunea” ca o formă de dar cosmic: o condiţie cu care te naşti şi care te transformă în supraom. În foarte scurt timp, poporul israelian a dezvoltat un sistem de “democraţie a poporului ales” care îi permite lui, poporului ales, să dicteze viziunea lui asupra lumii tuturor celor care sunt prea slabi (acum) ca să riposteze. Este important să menţionăm că Israelul nu este singurul care are o “democraţie a poporului ales”. Democraţia americană se ţine foarte mult de aceeaşi linie de gândire. De la al doilea război mondial, poporul american a decis pentru restul lumii în ce fel acesta din urmă ar trebui să participe la susţinerea bogăţiei americane. Nu e de mirare că aceste două “democraţii ale popoarelor alese” manifestă atâta entuziasm una pentru cealalată. “Problema cu stânga [israeliană] este că ei cred că a fi în favoarea păcii este ca şi cum ai cânta un cântec. Eu spun că dacă vrei să cânţi un cântec, mai bine te faci cântăreţ.” (Şimon Peres, The Independent, 4.8.03) Poporul israelian tinde să creadă că se bucură de o societate cu diversitate politică, dotată cu o dezbatere reală între ideile stângii şi ale dreptei. În mod tradiţional, gândirea de stânga este identificată cu lupta pentru egalitate socială şi legală, în vreme ce politica de dreapta este clasată ca fidelă celui puternic. În mod destul de ciudat, atunci când se ajunge la Israel o asemenea distincţie nu este aplicabilă. Tot zionismul se reduce la a fi puternic şi evreu. Palestinienii (şi forţa de muncă străină ieftină) sunt cumva în afara jocului. Stânga israeliană nu încearcă să facă din ei jucători egali, iar dreapta zionistă nici măcar nu le dă voie în arenă. În practică, atât stânga cât şi dreapta Israeliană au adoptat filosofia de dreapta a “Zidului de Fier” formulată de Jabotinsky, al cărei scop este construirea unei puteri prin care “populaţia nativă să nu poată trece” (Vladimir Jabotinsky, ‘The Iron Wall’, 1923). Bănuiesc că motivul pentru care israelienii nu izbutesc să vadă că societatea lor este lipsită de orice dezbatere reală între dreapta şi stânga este din cauză că ei nu pot să facă diferenţa între o dezbatere ideologică şi una politică. În vreme ce în practică nu există nici o diferenţă ideologică între partidul Likud şi partidul Laburist, prin comparaţie, cei mai mulţi dintre oameni înţeleg acum că Tony Blair este un lider Tory deghizat în laburist. Britanicii sunt mult mai capabili decât israelienii în înţelegerea mediului ideologic al propriului joc politic. În Israel, doar câţiva oameni izbutesc să priceapă că diferenţele dintre Peres şi Şaron sunt strict de nuanţă. Ca şi cum n-ar fi fost suficient, chiar şi organizaţiile israeliene de stânga precum Peace Now, Women in Black şi Guş Şalom, care se luptă cu curaj pentru drepturile palestiniene, suportă inacceptabila “soluţie a celor două state”. Analizarea acestor mişcări ale “stângii israeliene” în termeni categorici revelează faptul devastator că agenda lor politică nu este departe câtuşi de puţin din punct de vedere ideologic de cea a lui Şaron. Oricât de trist ar fi s-o admitem, nu există nimic care să poată fi numit “stânga israeliană”.Nu, aceasta nu este o glumă. În ciuda durerii pe care o provoacă vecinilor lor, poporul israelian încă se priveşte pe sine drept umanist. Mai mult decât atât, se pare că imaginea umanistă este foarte importantă pentru israelieni. Veţi găsi echipe de salvare şi corpuri medicale de urgenţă în fiecare locaţie de dezastră din jurul globului. Din anumite motive, totuşi, nu-i veţi găsi niciodată pe aceşti cavaleri umanişti israelieni în Gaza sau Jenin. Aş presupune că deghizarea umanistă israelian are ceva în comun cu moştenirea marxistă universală parţial adoptată de “stânga” zionistă incipientă. Acestea fiind spuse, trebuie să ne amintim că nu există nimic în filosofia zionistă care să răspunde vreunui cod moral universal de orice fel. Zionismul este o chestie pentru evrei. A fost inventat de evrei şi poate fi aplicat doar evreilor. Chemarea la unificarea lumii prometare care apare de ani de zile pe frontispiciul unora dintre ziarele zioniste de stânga era o formă de preţiozitate cu foarte puţin fundament. Mai mult, partidele de stânga care chemau la cosmopolitism erau în practică foarte active când era vorba de jefuirea indigenilor palestinieni. Vasta majoritate a kibbuţimurilor israeliene este localizată pe pământ palestinian confiuscat. Furtul de pământuri palestiniene este nucleul însuşi al tuturor filosofiilor zioniste. Cred că negarea celor mai de bază drepturi ale omului de către poporul israelian poate fi explicată prin auto-percepţia de rasă superioară. De ce ar trebui Palestina să aparţină evreilor care au părăsit-o în urmă cu două milenii şi nu palestinienilor care au trăit în ea până în urmă cu ceva timp? Probabil pentru că evreii sunt aleşi iar textul lor biblic este superior oricăror alte texte (inclusiv documente legale). Cum poţi fi ales şi umanist în acelaşi timp? Aceasta este o întrebare fundamentală care ar trebui să fie pusă israelienilor. S-ar vedea atunci că în noua lume dominată de Evreomerica, ai dreptul să te priveşti ca umanist atâta vreme cât ai suficiente arme nucleare la dispoziţie ca să sprijini imaginea pe care ai creat-o singur. Întrebări şi răspunsuri despre Orientul Apropiat Astazi, ora 14:16 Admin Lun Ian 12, 2009 2:53 pm
Marele experiment din laboratorul Gaza (Uri Avnery - EVREU ) by Sorin/Rtv/ Admin Lun Ian 12, 2009 2:59 pm
a tuturor organizaţiilor palestiniene (cu excepţia Jihadului islamic), care prevede stabilirea unui stat palestinian independent pe toate teritoriile ocupate în 1967, având capitala în Ierusalimul de Est – şi reprezintă deci o recunoaştere de facto a Israelului. Iar această nouă perspectivă în direcţia păcii n-a convenit guvernului israelian. Ca şi în 2002, când reuniunea arabă la nivel înalt din Beyruth adoptase un plan care prevedea recunoaşterea statului Israel în schimbul creării unui stat palestinian, şi căreia guvernul lui Şaron îi răspunsese, pretextând un atentat kamikaze, printr-o ofensivă generalizată împotriva teritoriilor ocupate. Totuşi, “Ploaia de vară”, nume romantic dat ofensivei israeliene, confirmă eşecul politicii unilaterale – retragerea armatei israeliene din Fâşia Gaza, fără negocieri cu palestinienii, nu poate conduce la pace. Aplicată Cisiordaniei, unde imbricarea coloniilor şi a populaţiei palestiniene este extrem de încâlcită, orice evacuare unilaterală nu va putea conduce decât la noi violenţe.) În 12 decembrie 1947, 14 decembrie 1947, 20 decembrie 1947, 29 decembrie 1947, 19 ianuarie 1948, 10 februarie 1948, 20 februarie 1948, 13 martie 1948, 5 aprilie 1948, 12 aprilie 1948, 16 aprilie 1948, 20 aprilie 1948, 25 aprilie 1948, 28 aprilie 1948, 11 şi 12 iulie 1948… (lista nu este deloc exhaustivă) oraşele şi satele palestiniene (Qazaza, Jaffa în mai multe rânduri, Tannoura, Tireh, Kfar Husseinia, Haïfa în mai multe rânduri, Sarafand, Kolonia, Abou Shusha, Saris, Biddu, Lod, Bayt Surik…) sunt bombardate, ocupate, distruse, jefuite, locuitorii lor palestinieni omorâţi, masacraţi, supravieţuitorii evacuaţi, vânaţi, expulzaţi (9). Nu, baia de sânge de la Deir Yasîn nu fu un accident. Căci paralel cu efectul imediat căutat, este un altul, originar şi fundamental. Evocând fuga palestinienilor de pe pământul lor, “doctorul Weizmann îmi vorbi cu emoţie de această «miraculoasă simplificare a sarcinii Israelului»”, raportează ambasadorul Statelor Unite James G. Mac Donald (activ propagandist zionist) în cartea sa My Mission in Israel, 1948-1951 (Simon and Schuster, N. Y., 1951 (10).) “Această fugă, comentează Hal Draft, fu primită ca un «miracol», şi nu doar de Haim Weizmann. Ca toţi oamenii pioşi, aceşti zionişti nu se dădeau în lături când era vorba să ajute la realizarea unui miracol“. În 1 august, Moşe Şarett, ministru al afacerilor externe, declara că “exodul din 1948 constituie unul din aceste cataclisme care, după experienţa a ceea ce s-a petrecut în alte ţări, schimbă cursul istoriei. În timp ce soldaţii israelieni îi alungau din casele lor pe arabii (palestinienii) nevinovaţi, guvernul explica deja clar că va trece multă apă pe sub poduri înainte ca refugiaţii să se poată întoarce” (11). Aşadar, acesta esfe efectul permanent: o strategie de masacre colective – de băi de sânge – în serviciul principiului fondator al zionismului. Un pământ fără popor pentru un popor fără pământ. Până în 1948, anul proclamării statului zionist Israel, nimeni, nici evreii (cu excepţia câtorva spirite lucide, printre care se numără de exemplu Nathan Şofsi (12), nici lumea occidentală n-au putut recunoaşte în aceste acte de violenţă, de teroare şi de masacrare a civililor – prin care se defineşte o baie de sânge – nişte băi de sânge. Amintirea Holocaustului (pentru că trebuie să-l numim astfel (13)), sanctifica poporul evreu şi făcea această violenţă acceptabilă (14). Cauţiunea şi statutul de Popor Martir, în propriii ochi şi cei ai lumii occidentale, sacraliza originile statului zionist al Israelului şi-i legitima acţiunile: “Interesele statului Israel se confundau atunci cu cele ale Moralei şi ale Dreptului. El încarna triumful Valorilor Universale asupra tenebrelor nihilismului în care Holocaustul plonjase Umanitatea.” Prin comparaţie, palestinienii nu cântăreau mare lucru în memoria acestor locuri (Palestina) şi a acestei istorii (occidentale). Ei nu fură obiectul unui genocid. Ci al altceva. La fel de radical deşi diferit: al unui alt proces, al unui proces sociocidar, “acceptabil” şi dus la îndeplinire în condiţii extreme. Un sociocid totalitar ale cărui băi de sânge constituie mijlocul privilegiat. Şi de atunci lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Doar că spre anii ’50, o polemică violentă se angajă în armata şi societatea Israelului. Miza ei: “Armata era divizată şi criticată. Trecerea spre o armată de ocupaţie şi un corp expediţionar punitiv era dificilă. Când ziare ca Haaretz şi Al-Hamishmar criticau armata, asa însemna că o parte din armată critica armata. (15)” Curentul extremist – care apăra tocmai această transformare a “Tsahalului” în armată de ocupaţie şi în corp expediţionar punitiv, având ca figuri eroice pe Ben Gurion, Menahem Begin, Moşe Dayan, Ariel Şaron – avu câştig de cauză. În 14 şi 15 octombrie 1953, un detaşament israelian, estimat la jumătate din efectivul unui batalion (faimoasa unitate 101), atacă satul iordanian Qibiya, explodează patruzeci şi una de case şi o şcoală, apoi asasinează cu sânge rece patruzeci şi doi de bărbaţi, femei şi copii (Commander E. H. Hutchinson, Violent Truce : A Military Observer Looks at the Arab-Israeli Conflict, 1951-1955, London, John Calder, 1956 (16)). Qibiya, placă turnantă în politica israeliană a băilor de sânge. Prima “mare operaţiune” a unităţii 101 (creată în august 1953 – adică cu o lună şi jumătate înaintea acestei “operaţiuni exemplare” – de Moşe Dayan, pe atunci şef de stat-major, şi comandată de Ariel Şaron, ministru al apărării în momentul masacrului de la Sabra-Şatila). O operaţiune care trebuia să inaugureze un nou stil de luptă scrie Eli Lobel (17). “Operaţiunea de la Qibiya trebuia să se distingă de celelalte operaţiuni prin scopul şi repercusiunea sa. Serge Grossvak, Uniunea Evreiască Franceză pentru Pace-Sunt evreu, şi astăzi mi-e ruşine. Admin Lun Ian 12, 2009 3:21 pm
“Suntem deja morţi” – Avraham Burg atacă Statul evreu/Rtv/ Admin Mar Ian 13, 2009 8:46 am
|
|
|
Acasa